TRAGEDIA Şl ADEVĂRUL TOTAL

TRAGEDIA Şl ADEVĂRUL TOTAL

AU FOST ŞASE LA NUMĂR, CEI MAI BUNI ŞI cei mai bravi dintre însoţitorii eroului. Intorcîndu-se de la postul său de observaţie la proră, Odiseu a avut numai bine timpul să-i vadă înălţaţi în văzduh, zbătîndu-se, să le audă răcnetele, să-şi audă numele strigat cu deznădejde. Supravieţuitorii nu puteau face alta decît să privească neajutoraţi, în timp ce Scila :
„.........la intrare
Dihania-i înghiorţăie iar dînşii Cu ţipete se întindeau spre mine în zbucium fioros...1
Şi Odiseu adaugă că a fost cea mai cumplită şi mai jalnică privelişte din toate cîte i-a fost dat să vadă : „Oricît am pătimit pe mare". 2
Şi-i putem da crezare ; descrierea succintă a lui Homer (comparaţia poetică e o intercalare ulteri­oară) ne convinge.
Mai tîrziu, cînd primejdia a trecut, Odiseu şi soţii lui au coborît să înnopteze pe ţărm şi, de cum au pus piciorul pe pămîntul sicilian, şi-au pregătit cina — şi-au pregătit-o, ne asigură Homer, „cu-ngrijire".
1 Homer — Odiseea cîntul XII (trad. G. Murnu — Edi­tura de Stat pt. Literatură şi Artă).
2 Ibidem.
17

în Cîntul XII din Odiseea întîlnim următoarele versuri :
Iar cînd de-ajuns mîncară şi băură, Plîngeau gîndind la dragii lor tovarăşi Răpiţi din vas şi-nfulecaţi de Scila, Şi-i plînseră mereu pîn-adormiră.1
Adevărul, tot adevărul şi numai adevărul — şi cît de rar îl întîlnim înfăţişat în literaturile an­tice. Fragmente de adevăr, da ; fiecare carte bună ne oferă fragmente de adevăr — altfel n-ar fi o carte bună. Dar adevărul total, nu. Dintre marii scriitori ai trecutului, incredibil de puţini ni l-au oferit. Homer — Homer din Odiseea — este unul dintre aceştia puţini.
„Adevărul ?" veţi întreba dumneavoastră. „Un adevăr, de pildă, ca: 2 + 2 = 4? Sau ca: „Regina Victoria s-a urcat pe tron în anul 1837 ?" Sau ca : „Lumina se propagă cu o viteză de 187.000 mile pe secundă ?"
Nu, evident, asemenea adevăruri nu veţi afla în literatură. „Adevărul" de care vă vorbeam adineauri nu este, de fapt, decît o acceptabilă verosimilitudine. Cînd experienţele narate într-o bucată literară co­respund îndeajuns de aproape experienţelor noas­tre reale sau celor pe care le-aş numi potenţiale — adică trăirilor pe care simţim (ca rezultat al unui proces mai mult sau mai puţin explicit de inducţie pe baza faptelor cunoscute) că le-am fi putut par­curge — atunci spunem, în mod inexact : „Poves­tea asta e adevărată."
Dar, de bună seamă, nu asta e totul. Relatarea unui caz într-un manual de psihologie este, ştiinţific adevărată, în măsura în care redă cu acurateţe anumite fapte particulare. Dar cititorul o poate găsi
1 Ibidem.
18
„adevărată" şi în ceea ce-l priveşte pe el însuşi — cu alte cuvinte i se poate părea acceptabilă, proba­bilă, corespunzînd trăirilor lui reale sau potenţiale. Dar un manual de psihologie nu e o operă de artă — sau poate fi doar în mod incidental şi, în orice caz, numai în al doilea rînd. Simpla verosimilitudine, simpla corespondenţă dintre experienţa evocată de scriitor şi cea pe care şi-o poate aminti sau imagina cititorul, nu este de ajuns pentru a face o operă de artă să pară „adevărată". Arta bună conţine în ea un soi de superadevăr — adică e mai probabilă, mai acceptabilă decît însuşi faptul real. Şi e firesc să fie aşa ; pentru că artistul e înzestrat cu o sensibi­litate şi o putere de comunicare, cu o capacitate de a „transpune" lucrurile, pe care faptele în sine şi cei cărora li se întîmplă aceste fapte nu le au. Ex­perienţa ne învaţă numai ceea ce poate fi învăţat, ori învăţămintele nu sînt nici pe departe atît de numeroase pe cît ne-ar lăsa să credem proverbul favorit al tatălui doamnei Micawber1: Artiştii sînt eminenţi învăţători şi eminenţi învăţăcei. Ei extrag din fapte mult mai mult sens decît majoritatea oa­menilor, şi sînt capabili să transmită ceea ce au extras cu o deosebită forţă de penetraţie, care răzbate adînc în spiritul cititorului.
Una dintre reacţiile noastre cele mai obişnuite în faţa unei scrieri literare îşi găseşte expresia în ur­mătoarea formulă : „Asta-i ce-am simţit şi am gîndit întotdeauna şi eu, numai că n-am fost în stare să o exprim prin cuvinte, nici măcar faţă de mine însumi."
Şi acum e momentul să explic ce-am vrut să în­ţeleg cînd am afirmat că Homer e un scriitor care ne comunică Adevărul Total. Am înţeles că trăirile
1 Aluzie la un celebru personaj din David Copperfield de Ch. Dickens, întruchiparea optimismului incorijibil.
redate de el corespund destul de îndeaproape trăi­rilor noastre reale sau potenţiale — şi corespund trăirilor noastre nu numai într-un anumit sector limitat, ci de-a lungul întregului proces de evoluţie a fiinţei noastre fizice şi spirituale. Şi am mai vrut să spun că Homer redă aceste trăiri cu o forţă de penetraţie artistică menită să le facă deosebit de acceptabile şi de convingătoare.
Atît, deocamdată, despre adevăr în literatură. Adevărul lui Homer, repet, este Adevărul Total. Gîndiţi-vă numai cum ar fi încheiat oricare altul dintre marii poeţi scena atacului Scilei asupra co­răbiei în trecere. Reţineţi, şase oameni au fost răpiţi şi înfulecaţi în faţa ochilor prietenilor îngro­ziţi. În orice alt poem în afară de Odiseea, cum s-ar fi comportat supravieţuitorii ? De bună seamă ar fi jelit, aşa cum îi face şi Homer să jelească. Dar îna­inte de bocete, şi-ar fi pregătit ei oare cina, ba mai mult, şi-ar fi pregătit-o „cu-ngrijire" ? Ar fi băut ei şi ar fi mîncat pe săturatelea înainte de a jeli ? Şi apoi, după bocete, sau chiar în timp ce boceau, s-ar fi lăsat furaţi de somn ? Nu, categoric n-ar fi făcut nimic din toate acestea. Ar fi jelit, văicărindu-se de propria-le soartă şi de cea a prietenilor lor, şi cîntul s-ar fi încheiat tragic, pe vaietele lor.
Homer, însă, preferă să spună Adevărul Total. El ştie că şi oamenii crunt îndureraţi trebuie să mă-nînce ; ştie că foamea e un tiran mai aprig decît durerea şi că nevoia de a o potoli trece înaintea lacrimilor. Şi mai ştie că oamenii dibaci fac „cu îngrijire" tot ceea ce fac şi se bucură de împli­nirile lor, chiar atunci cînd tocmai le-au fost înfulecaţi prietenii, chiar atunci cînd împlinirile constau doar în a pregăti merindele pentru cină. Şi mai ştie că atunci cînd burta-i plină (şi numai cînd are burta plină), omul îşi poate îngădui să jelească, şi că vaie­tele, după cină, sînt aproape un rafinament. Şi, în sfîrşit, mai ştie că, aşa cum foamea e mai tare decît
20
lacrimile, tot astfel şi oboseala, cînd îşi face drum, mătură totul în calea ei şi îneacă amărăciunea într-un somn cu atît mai dulce cu cît poartă în sine uitarea pricinilor de jale.
Într-un cuvînt, Homer a refuzat să-şi trateze tema în mod tragic. A preferat să spună Adevărul Total.
Alt autor care preferă să spună Adevărul Total e Fielding. Tom Jones este una dintre puţinele cărţi odiseice care s-au scris în Europa de la Eschil în­coace ; odiseică în sensul că nu e niciodată tragică ; nici un moment — nici chiar cînd se întîmplă în ea lucruri dureroase, dezastruoase, patetice sau fru­moase. Şi se întîmplă ; Fielding, ca şi Homer, admite toate faptele, nu se sustrage de la nimic. Şi tocmai pentru că aceşti autori nu se sustrag de la nimic, cărţile lor nu sînt tragice. Deoarece, printre faptele de la care nu se sustrag, se numără şi nimicurile care, în viaţa reală, temperează situaţiile şi caracte­rele pe care autorii de tragedii stăruie să le distileze de orice impuritate chimică. Gîndiţi-vă, de pildă, la întîmplarea Sophiei Western, această tînără atît de fermecătoare, aproape desăvîrşită. E limpede că Fielding o adora (se spune că a creat-o după imagi­nea primei lui soţii, pe care a iubit-o mult).
Dar în ciuda adoraţiei lui, a refuzat să o trans­forme într-una din făpturile acelea pure din punct de vedere chimic şi distilate, care evoluează şi suferă în lumea tragediei. Hangiul care o coboară în braţe de pe cal pe ostenita Sophia — ce nevoie era ca acest hangiu să se poticnească şi să cadă ? în nici o tragedie nu s-ar fi prăbuşit sub greutatea ei (nu, aşa ceva n-ar fi fost cu putinţă). În primul rînd, pentru că în contextul tragediei greutatea corpului uman e lipsită de orice semnificaţie ; eroinele tra­gediei sînt deasupra legilor gravitaţiei. Dar asta nu e tot; rog cititorul să-şi aducă aminte de urmările acestei căderi. Întinzîndu-se lat pe spate, hangiul o trage pe Sophia peste el — pîntecele lui fiind însă
21
ca o pernă, din fericire fata n-a păţit nimic rău. Dar de căzut a căzut cu capul în jos. Capul în jos pre­supune picioarele în sus; şi deci o momentană dezvăluire a celor mai ameţitoare farmece ; ţopîrlanii din uşa hanului s-au hlizit sau au hohotit gro­solan ; biata Sophia, cînd au ridicat-o de jos, era roşie ca para focului, chinuită de ruşine şi de pu­doare ultragiată.
Nici o improbabilitate intrinsecă în acest incident marcat, realmente, de toate semnele adevărului lite­rar. Dar oricît ar fi de adevărat, e un incident care pentru nimic în lume nu ar putea surveni unei eroine de tragedie. În ruptul capului nu i s-ar îngă­dui să aibă loc.
Fielding însă a refuzat să-i dea veto-ul tragedia­nului ; el unul nu se eschivează de la nimic — nici de la intruziunea unor mici absurdităţi, lipsite de orice semnificaţie, în cursul idilei sau al tragicului, nici de la nimicurile dureroase, la fel de absurde, cu care viaţa întrerupe cursul fericirii. El nu vrea să fie tragedian. Şi, fără îndoială, această scurtă şi sidefie străfulgerare a fermecătorului posterior al Sophiei a fost de ajuns ca să pună pe fugă Muza Tragediei din Tom Jones, după cum, cu mai bine de douăzeci şi cinci de secole în urmă, priveliştea unor oameni trăsniţi de durere, care mai întîi mănîncă şi apoi îşi aduc aminte să se vaiete, după care îşi zvîntă lacri­mile în somn, au alungat-o din Odiseea.
Domnul I. A. Richardsi afirmă în Principii de critică literară că o tragedie bună este impermeabilă la ironie şi la nimicuri lipsite de noimă — că poate să absoarbă în substanţa ei orice, continuînd să rămînă o tragedie. Într-adevăr, domnul Richards face din această capacitate de a absorbi netragicul şi antitragicul o piatră de încercare a valorii tragice.
1 Iyor Armstrong Richards (n. 1893—), critic literar şi estetician englez.
22
Supuse la asemenea test, toate tragediile greceşti, franceze şi aproape toate cele elizabetane se dovedesc deficitare. Numai cele mai bune dintre dramele shakespeareane rezistă la probă. Cel puţin aşa afirmă domnul Richards.
Să aibă dreptate ? Eu adeseori mă îndoiesc. Tra­gediile lui Shakespeare, e drept, sînt străbătute de ironie şi adeseori de un cinism înspăimîntător ; dar cinismul nu-i decît idealismul eroic întors cu căptu­şeala pe faţă, după cum ironia este un fel de negativ fotografic al romantismului eroic. Înnegriţi tot ce-i alb în Troilus şi albiţi tot ce-i negru, şi-l veţi obţine pe Thersit. Răsturnaţi, Othello şi Desdemona devin Iago. Negativul dalbei Ofelia este ironia lui Hamlet, este ingenua obscenitate a propriilor ei cîntece de nebună ; după cum cinismul Regelui Lear nebun, este replica în negru a Cordeliei.
Dar nu se poate afirma că umbra neagră, negativul fotografic al unui obiect, este total lipsit de raport cu acesta. Ironiile şi cinismul lui Shakespeare slu­jesc să adîncească universul său tragic, dar nu să-l şi lărgească. Dacă l-ar fi lărgit, aşa cum mărunţişu­rile homerice lărgesc universul Odiseei, atunci lumea tragediei shakespeareane ar fi încetat automat să existe.
De pildă, o scenă care l-ar înfăţişa pe îndureratul Macduff luîndu-şi cina, devenind, pe măsură ce-şi bea whisky-ul, tot mai întristat la gîndul soţiei şi copiilor săi ucişi şi apoi, cu gene încă înlăcrimate, lăsîndu-se furat de somn, ar fi destul de conformă cu viaţa ; dar n-ar fi conformă cu arta tragediei. Introducerea unei asemenea scene ar schimba cu totul calitatea piesei ; tratată în stil odiseic, Macbeth ar înceta să mai fie o tragedie.
Sau luaţi cazul Desdemonei. Remarcile de un ci­nism bestial ale lui Iago, cu privire la caracterul Desdemonei, nu sînt nicidecum lipsite de raport cu tragedia. Ele ne înfăţişează imaginile pe negativ ale
23
adevăratei ei firi şi ale sentimentelor ce nutreşte pentru Othello. Dar şi aceste imagini pe negativ sînt tot ale ei, în ele pot fi recunoscute caracteristicile eroinei — victimă a unei tragedii.
Pe cînd, dacă Desdemona, coborînd pe ţărmul Cyprului, s-ar fi răsturnat cu picioarele în sus, pre­cum nu mai puţin încîntătoarea Sophia, şi ar fi dez­văluit privirilor inconvenienţa lenjeriei din secolul al şaisprezecelea, piesa n-ar mai fi fost Othello pe care o ştim noi. Dacă Iago ar prăsi o întreagă fa­milie de mici cinici, iar doza de amărăciune şi de în­verşunată negare din piesă ar fi dublată sau chiar întreită, Othello ar rămîne, în esenţă, tot Othello. Dar numai cîteva mărunte neconcordanţe de tip Fielding şi ar fi de ajuns ca s-o distrugă — s-o dis­trugă, desigur, ca tragedie; pentru că nimic n-ar împiedica-o să rămînă o admirabilă dramă de alt tip.
Realitatea este că tragedia şi ceea ce am numit eu Adevărul Total sînt noţiuni incompatibile; se exclud una pe cealaltă. Există unele lucruri pe care nici cele mai bune tragedii, nici măcar cele shakespeareane, nu le pot absorbi.
Pentru a crea o tragedie, artistul trebuie să izoleze un singur element din totalitatea experienţei umane şi să-l folosească, exclusiv, în chip de material. Tra­gedia este ceva care s-a separat de Adevărul Total, e distilată din el, ca să spunem aşa, precum se disti­lează o esenţă din floarea vie. Tragedia este pură din punct de vedere chimic. De aci provine forţa ei de a acţiona prompt şi intens asupra afectivităţii noastre.
Astfel, pornografia pură din punct de vedere chi­mic (în rarele ocazii cînd se întîmplă să fie scrisă convingător, de către cineva înzestrat cu darul „transpunerii" lucrurilor) constituie un drog cu ac­ţiune emoţională rapidă, de o forţă incomparabil mai mare decît cea a Adevărului Total despre senzuali-
24
tate, sau chiar (pentru mulţi) decît cea a însăşi reali­tăţii carnale şi tangibile.
Tocmai datorită acestei purităţi chimice îşi împli­neşte tragedia atît de eficient funcţia ei de catharsis. Rafinează, amendează, dă un stil vieţii noastre emo­ţionale, şi o face cu rapiditate şi cu forţă. Puse în contact cu tragedia, elementele făpturii noastre se rînduiesc, cel puţin pentru moment, într-un tipar de ordine şi frumuseţe, aşa cum pilitura de fier se rînduieşte sub influenţa unui magnet. Dincolo de toate variaţiile sale individuale, fundamental, tiparul este întotdeauna acelaşi. După ce-am citit sau ascul­tat o tragedie, ne ridicăm cu simţămîntul că :
Amicii noştri sînt extazul, chinul
Şi iubirea, şi-a omului nebiruită minte ;
şi cu convingerea plină de eroism că şi noi am rămîne de nebiruit dac-am fi supuşi la chinuri, ba chiar, în culmea agoniei şi noi ne-am păstra iubirea neştirbită, ba chiar am învăţa să cunoaştem extazul.
Tocmai pentru că ne infuzează asemenea senti­mente, tragedia este socotită atît de valoroasă.
Dar care sînt meritele artei Adevărului Total ? Ce ne infuzează ea din ceea ce merită a fi infuzat ? Haideţi să încercăm să descoperim.
Arta Adevărului Total depăşeşte meritele tragediei şi ne arată, chiar dacă numai prin aluzii şi implicaţii, ce s-a petrecut înainte ca povestea tragică să fi luat fiinţă, ce se va petrece după ce se va încheia, ce se petrece concomitent cu ea în altă parte (şi acest „în altă parte" include toate părţile structurilor fizice şi mintale ale protagoniştilor care nu sînt angajaţi ime­diat în conflictul tragic.)
Tragedia este un vîrtej, arbitrar izolat, pe supra­faţa unui fluviu amplu, care curge majestuos, ire­zistibil, în jurul, dedesubtul, şi de fiecare parte a viitorii. Arta Adevărului Total încearcă să sugereze
25
curgerea întregului fluviu, precum şi a vîrtejului. E cu totul distinctă de tragedie, deşi poate să conţină, printre alte componente, şi toate elementele din care este alcătuită tragedia. („Unul şi acelaşi lucru", plasat în contexte diferite, îşi pierde identitatea şi devine, pentru spiritul receptor, o suită de lucruri diferite).
În arta Adevărului Total chinul poate fi la fel de real, iubirea şi spiritul omenesc la fel de nebiruite, de admirabile, de elevate ca şi în tragedie.
De pildă, victimele Scilei suferă la fel de sfîşietor ca şi Hippolyte cel devorat de monştri din Phedre ; supliciul mintal al lui Tom Jones cînd crede că a pierdut-o pe Sophia, şi că a pierdut-o din vina lui, nu-i cu nimic mai prejos de cel al lui Othello, după uciderea Desdemonei. (Faptul că puterea de „a transpune" a lui Fielding nu o egalează nicidecum pe cea a lui Shakespeare este, desigur, accidental). Dar autorii Adevărului Total plasează supliciile şi implacabilităţile într-un alt context, mai larg, făcîndu-le prin aceasta să înceteze de a mai fi intrinsec identice cu supliciile şi implacabilităţile tragediei; în consecinţă, arta Adevărului Total produce asu­pra noastră un efect cu totul diferit de cel al tra­gediei. Niciodată după ce citim o operă a Adevărului Total nu încercăm o senzaţie de eroică exaltare, ci una de resemnare, de acceptare (şi acceptarea poate fi eroică). Fiind impură din punct de vedere chimic, arta Adevărului Total nu ne poate emoţiona cu ace­eaşi rapiditate şi pregnanţă ca tragedia sau ca oricare artă pură din punct de vedere chimic. Cred, însă, că efectele ei sînt mai durabile. Exaltarea care urmează lecturii sau ascultării unei tragedii este de natura unei beţii trecătoare. Făptura noastră nu poate păstra multă vreme tiparul impus de tragedie. Înde­părtaţi magnetul şi toată pilitura de fier care iar talmeş-balmeş. Dar tiparul acceptării şi resemnării pe care ni-l impune literatura Adevărului Total, deşi
26

poate mai puţin frumos ca model este (probabil toc­mai din această pricină) mai stabil. Catharsis-ul tragediei e violent şi apocaliptic; catharsis-ul litera­turii Adevărului Total e mai blînd şi mai durabil.
În zilele noastre, literatura a devenit din ce în ce mai acut conştientă de Adevărul Total — de vastele oceane de mărunţişuri neimportante, de întîmplări şi gînduri care-şi întind tentaculele în toate direc­ţiile, din oricare punct-insulă (un personaj, o întîmplare) ar dori autorul să contempleze faptele. A impune acele limitări arbitrare pe care e nevoit să le impună oricine doreşte să scrie o tragedie, devine o treabă din ce în ce mai dificilă — ba chiar aproape imposibilă pentru cei ce sînt cît de cît sensibili la contemporaneitate.
Aceasta, desigur, nu înseamnă că scriitorul modern trebuie să se rezume la o manieră naturalistă. Poţi sugera Adevărul Total fără să etichetezi conştiincios fiecare obiect care-ţi intră în raza vizuală. O lucrare literară poate fi scrisă în termenii fanteziei pure şi totuşi să implice Adevărul Total.
Dintre toate operele importante ale literaturii contemporane nici una nu este tragedie pură. Nu există scriitor contemporan de bază care să nu pre­fere să statueze sau să sugereze Adevărul Total. Oricît de diferiţi ar fi ca stil, etică, filozofie, intenţie artistică pe scara valorilor acceptate, scriitorii con­temporani au ca trăsătură comună faptul de a fi interesaţi de Adevărul Total. Proust, D. H. Lawrence, Andre Gide, Kafka, Hemingway — iată cinci dintre cei mai semnificativi şi proeminenţi scriitori contem­porani. Cinci autori diferiţi la maximum unul de celălalt. îi leagă doar atît : nici unul dintre ei nu a scris tragedie pură, toţi sînt preocupaţi de Adevărul Total.
Mi-am pus uneori întrebarea dacă tragedia, ca formă artistică, n-ar putea fi osîndită la moarte. Totuşi, faptul că încă ne lăsăm profund mişcaţi de
27
capodoperele tragice din trecut — că ne lăsăm miş­caţi, fără voia noastră, chiar de tragediile proaste din teatrul şi filmul zilelor noastre — mă face să-mi spun că artei pure din punct de vedere chimic încă nu i-a sunat ceasul.
Întîmplător, tragedia trece actualmente printr-o eclipsă, pentru că toţi scriitorii de seamă ai seco­lului nostru sînt prea ocupaţi să exploreze nou-descoperita, redescoperita lume a Adevărului Total, pentru a-i mai putea acorda multă atenţie. Dar nu avem motive să credem că această stare de lucruri va dăinui permanent. Tragedia e prea valoroasă pen­tru a fi lăsată să moară.
La urma urmei, de ce nu s-ar putea ca cele două forme de artă — cea impură din punct de vedere chimic şi cea pură, adică literatura Adevărului Total şi cea a Adevărului Parţial — să coexiste, fiecare în sfera sa. Spiritul uman are nevoie de amîndouă.
(Din volumul Muzică în noapte)