ARTA ŞI ADEVĂRUL EVIDENT

ARTA ŞI ADEVĂRUL EVIDENT

TOATE MARILE ADEVĂRURI SÎNT ADEVĂRURI evidente. Dar nu şi toate adevărurile evidente sînt mari adevăruri. De pildă, e mai mult decît evident că viaţa e scurtă şi destinul capricios. E evident că, în foarte mare măsură, fericirea depinde de noi înşine şi nu de circumstanţe exterioare. E evident că, în general, părinţii îşi iubesc copiii şi bărbaţii şi femeile sînt atraşi în felurite chipuri unii de ceilalţi. E evident că multora le place viaţa la ţară şi că în faţa priveliştilor naturii încearcă senzaţii de exal­tare, de veneraţie, duioşie, veselie, melancolie. E evident că majoritatea bărbaţilor şi femeilor sînt atraşi de căminele, de patria lor, de crezurile în care au fost crescuţi din copilărie, de codul moral al tri­bului din care fac parte.
Toate acestea, repet, sînt adevăruri evidente şi în acelaşi timp mari, pentru că au o semnificaţie uni­versală, pentru că se referă la caracteristici funda­mentale ale naturii umane.
Dar există şi o altă categorie de adevăruri evi­dente — şi anume acelea care, fiind lipsite de o sem­nificaţie etern valabilă şi nereferindu-se la trăsăturile fundamentale ale naturii umane, nu pot fi numite adevăruri mari.
De pildă, e evident pentru oricine a fost la New York, sau a auzit de acest oraş, că acolo există un foarte mare număr de automobile şi de zgîrie-nori. E evident că anul ăsta se poartă rochii de seară lungi şi că aproape nimeni nu mai poartă cilindre şi gulere tari. E evident că poţi zbura de la Londra la Paris în două ore şi jumătate, că există un perio-
29

dic denumit Saturday Evening Post, că pămîntul e rotund şi că domnul Wrigley fabrică gumă de mes­tecat.
În ciuda evidenţei lor, oricum valabilă pentru un moment dat — căci s-ar putea să vină un timp cînd rochiile de seară, lungi sau scurte, nu se vor mai purta deloc şi cînd automobilele vor ajunge o curio­zitate de muzeu, ca maşinile din Erewhon — aceste adevăruri nu sînt mari. Ele ar putea înceta să mai fie adevăruri, fără ca natura omenească să fie cîtuşi de puţin afectată în trăsăturile sale fundamentale.
În zilele noastre, arta populară face uz de ambele categorii de adevăruri evidente — de cele mici ca şi de cele mari. Micile adevăruri populează (calcu­lînd cu moderaţie) jumătate din romanele, povesti­rile şi filmele contemporane. Marele public extrage o extraordinară satisfacţie din simpla recunoaştere a obiectelor şi a circumstanţelor familiare, în timp ce operele de pură fantezie, al căror isubiect e plasat în alte lumi decît cea în care marele public trăieşte, se mişcă şi îşi duce existenţa cotidiană, îl neliniştesc.
Filmele trebuie să-i prezinte maşini Ford auten­tice, poliţişti autentici, trenuri reale. Romanele tre­buie să conţină minuţioase descrieri ale acelor în­căperi, acelor străzi, acelor restaurante şi magazine şi birouri cu care este familiarizat bărbatul sau femeia de mijloc.
Fiecare cititor, fiecare membru component al unui public, trebuie să fie în stare să spună — şi cu ce substanţială satisfacţie ! : „Ah, ăsta-i un Ford ade­vărat, ăsta-i un poliţist, ăsta-i un salon exact ca al familiei Brown !"
Capacitatea de a înfăţişa obiecte recognoscibile este o calitate artistică pe care cei mai mulţi oameni o găsesc senzaţională.
Dar micile adevăruri evidente nu sînt singurele apreciate de marele public. Acesta cere şi mari ade­văruri. Cere furnizorilor de artă să-i producă măr-
30
turii categorice cu privire la iubirea mamelor pentru copii, la superioritatea unei comportări morale, la efectele înălţătoare ale priveliştilor pitoreşti asupra turistului citadin, la superioritatea căsătoriilor din dragoste asupra celor din interes, la vremelnicia existenţei umane, la duioşia primei iubiri şi aşa mai departe. Publicul cere să fie încredinţat, printr-o constantă repetare, de validitatea acestor mari ade­văruri. Iar furnizorii de artă comercială fac ceea ce li se solicită. Proclamă marile, evidentele, imuabilele adevăruri ale naturii umane — dar, vai, în cele mai multe cazuri le proclamă cu o emfatică incompe­tenţă, care face ca afirmaţiile lor să sune dezgustă­tor şi chiar penibil pentru cititorul înzestrat cu sen­sibilitate.
De pildă, aşa cum am arătat, faptul că mamele îşi iubesc copiii este unul dintre marile adevăruri evi­dente. Dar cînd acest mare adevăr evident este enunţat într-un cîntec siropos şi greţos sentimental, într-o serie de prim planuri dulcege, într-o poezie post-wilcoxiană1 sau într-o istorioară de magazin ilustrat, oamenii sensibili nu pot decît să dea înapoi şi să-şi întoarcă faţa, roşind ruşinaţi în numele în­tregii umanităţi.
Adeseori, în trecut, marile adevăruri evidente au fost afirmate cu o emfază respingătoare, în tonuri care le făceau să apară — căci aceasta este puterea cvasi-magică a incompetenţei artistice — nu mari adevăruri ci mari minciuni înfricoşătoare. Dar ni­ciodată în trecut ultragiile artistice n-au fost atît de numeroase ca în prezent. Aceasta se datorează mai multor cauze. În primul rînd, răspîndirea culturii în cercuri largi, creşterea bunei stări şi a răgazu­rilor de odihnă au creat o cerere fără precedent de artă comercială. Şi cum numărul artiştilor buni este
1 Ella Wheeler Wilcox (1850^1919), poetă americană, au­toare de versuri ieftine şi sentimentale.
31
întotdeauna strict limitat, rezultă că această nemai-întîlnită cerere a trebuit să fie satisfăcută în mare parte de artişti slabi. De aci consecinţa că marile adevăruri evidente au fost reprezentate în mod in­competent şi deci odios.
Pe de altă parte, mai este posibil ca ruperea cu toate vechile tradiţii, mecanizarea proceselor de muncă şi de repaos (care, pentru majoritatea oame­nilor civilizaţi, au fost golite de orice efort creator) să fi avut un efect negativ asupra gustului şi sensi­bilităţii emoţionale a maselor. În orice caz, oricare ar fi cauzele, rămîne ca fapt cert că în zilele noastre se produce o cantitate fără precedent de artă comer­cială şi că această artă comercială e alcătuită pe jumătate din micile adevăruri evidente, afirmate în general cu un realism plin de zel şi de caznă, şi pe jumătate din marile adevăruri evidente, statuate în majoritate (întrucît e foarte dificil să le găseşti mijloace satisfăcătoare de expresie) cu o incompe­tenţă care le face să pară false şi respingătoare.
Această stare de lucruri a avut un efect curios şi, cred, iarăşi lipsit de precedent asupra unora dintre artiştii contemporani sensibili şi conştienţi de sine. Şi anume, s-au înfricoşat de orice adevăr evident, fie el mare sau mic. E adevărat că, în orice epocă, mulţi artişti s-au temut — sau poate că ar fi mai aproape de adevăr să spunem că au dispreţuit — mi­cile adevăruri evidente. În istoria artelor natura­lismul este un fenomen relativ rar; judecind după orice standard statistic al normalităţii, Caravaggio şi academiştii victorieni sînt anomalii artistice. Dar faptul într-adevăr fără precedent este următorul: cîţiva dintre artiştii cei mai sensibili ai zilelor noas­tre au respins nu numai realismul exterior (lucru care ar trebui să ne trezească mai curînd gratitu­dinea) ci şi ceea ce am putea numi realismul inte­rior; anume, ei refuză să ia cunoştinţă în arta lor de unele dintre cele mai semnificative trăsături ale na­turii umane.
Excesele artei comerciale le-au creat o spaimă faţă de tot ceea ce este evident — chiar şi de sublimul, de frumosul, de miraculosul evident. Ori, nouă ze­cimi din viaţă sînt alcătuite tocmai din adevăruri evidente. Ceea ce duce la concluzia că există un număr de artişti moderni, sensibili, siliţi, de teama sau dezgustul lor, să se limiteze la exploatarea unei fracţiuni minuscule a existenţei.
Centrul artistic contemporan cel mai conştient de sine este Parisul şi, cum era de aşteptat, această nouă şi ciudată teamă de adevăr a dat la Paris cele mai şocante dintre roadele sale. Dar ce-i adevărat pentru Paris e adevărat şi pentru alte capitale ar­tistice ale lumii. Fie pentru că imită deliberat mo­delele franceze, fie pentru că circumstanţe similare le-au împins la reacţii similare.
Arta de avangardă din celelalte ţări diferă de arta de avangardă a Franţei numai prin faptul că e mai puţin deliberată şi mai puţin radicală. Observăm în fiecare ţară, iar în Franţa ceva mai limpede decît în toate, cum aceeaşi teamă de evident a produs aceleaşi efecte. Vedem artele plastice golite de toate însuşi­rile lor „narative", picturile şi sculpturile reduse strict la elemente formale. Ascultăm o muzică golită de orice expresie a tragismului, a tristeţii, a vreunui sentiment duios — o muzică deliberat redusă la exprimarea energiei fizice, a lirismului vitezei şi mişcării mecanice. Şi muzica şi artele vizuale sînt impregnate, în mai mare sau mai mică măsură, de acest nou romantism răsturnat, care exaltă maşina, îmbulzeala, forţa musculară, şi dispreţuieşte sufletul, solitudinea, natura.
Şi literatura de avangardă e plină de acest roman­tism cu susu-n jos. Problematica ei e în mod arbi­trar simplificată prin excluderea marilor adevăruri eterne ale naturii omeneşti. Acest proces este justi-
32
33
ficat teoretic printr-un soi de filozofie a istoriei care afirmă — absolut gratuit şi, sînt sigur, absolut fals — că în ultimii ani natura umană s-a transfor­mat radical şi că omul modern este sau, cel puţin, ar trebui să fie, totalmente diferit de străbunii săi.
Dar teama scriitorului faţă de adevărurile evi­dente nu se manifestă numai în problematica lite­raturii. Teroarea sa faţă de evident apare şi în mij­loacele de expresie — o teroare care îl împinge la eforturi laborioase pentru distrugerea instrumente­lor verbale treptat perfecţionate.
Scriitorii care se pretind total şi implacabil raţio­nali predică de fapt un nihilism absolut şi ar dori să vadă abolirea oricărei arte, ştiinţe, a oricărei so­cietăţi organizate. Este extraordinar pînă la ce li­mite reuşeşte panica să-şi împingă victimele.
Aproape tot ce pare foarte îndrăzneţ în arta con­temporană trebuie privit ca un rezultat al spaimei — spaima de adevăr, într-o epocă de o vulgaritate fără precedent. Şi acest spectacol al curajului inspi­rat de spaimă mi se pare absolut deprimant. Dacă tinerii artişti ar dori într-adevăr să-şi dovedească bravura, atunci ar trebui să asalteze monstrul ade­vărului evident, să încerce să-l cucerească, să-l îmblînzească prin mijloacele lor artistice, şi nu să-l ocolească înfricoşaţi.
Căci marile adevăruri evidente rămîn — sînt fapte date. Cei care le neagă existenţa, cei care proclamă că natura umană s-a schimbat de la 4 august 1914 încoace, nu fac decît să-şi demonstreze spaimele şi dezgustul.
Arta comercială îmbracă adevărul evident într-o expresie deplorabilă şi oribilă ; drept care, printr-un proces firesc dar total neştiinţific, artiştii moderni afirmă că aceste lucruri, atît de odios exprimate, nu există. Dar ele există, aşa cum o dovedeşte orice ob­servare obiectivă a realităţii. Şi, din moment ce
există, trebuie înfruntate, biruite şi reduse la or­dinea artistică.
Pretinzînd că anumite lucruri nu exista, cînd ele de fapt sînt la locul lor, cea mai mare parte a artei moderne se condamnă singură la sărăcie, la sterili­tate, la decrepitudine prematură şi la moarte.
(Din volumul Muzică în noapte)